O criză de nervi la capacitate maximă este o imagine teribilă. Ţipete, urlete, obiecte aruncate şi contorsionări violente ale corpului, parcă ieşite direct din filmul Exorcistul, manifestări pe care n-ai cum să le ignori. Zgomotul şi furia te urmăresc prin toată casa. Crizele sunt ca nişte mici tornade: izbucnesc din senin, pot dura chiar şi câteva ore, se sting la fel de repede cum au izbucnit. Părintele epuizat nu-i rămâne decât să-şi pună străvechea întrebare: „Asta ce-o mai fost?”

Crizele de nervi pot începe în primul an de viaţă, dar par să ajungă la apogeu pe la trei ani. Este vârsta lor „ de aur”, pentru că acum copilul începe „ să-şi încălzească muşchii”, ca să spunem aşa. El învaţă cum să obţină ce vrea şi a observat deja că a se arunca la pământ şi a urla preţ de o vreo oră poate fi o metodă eficace. Stăpâni casei, părinţii, îşi dau seama că puterea trece în mâinile copilaşului. Dacă astfel de crize au loc în public, nimic nu e mai bun decât un public format din persoane complect străine pentru a scoate la iveală actorul din copilaş, atunci dintr-o dată, copilul deţine toate atuurile.
 

Crizele de nervi ale copilului pot ajunge să înfurie, să extenueze, să descurajeze şi chiar să înspăimânte orice părinte. La urma urmelor, copilul pare să-şi fi pierdut complet controlul. Dar este oare chiar aşa?

Încercaţi să rămâneţi calmi. Nu ajută la nimic să faceţi şi dumneavoastră o criză. Nu cedaţi la nimic şi nu faceţi nimic care să dea impresia copilului că a obţinut o victorie. Când totul s-a terminat, puneţi-i să facă ordine după ei şi reluaţi-vă treburile obişnuite.
 

Cum copiii fac crize de nervi ca să obţină ce vor, cel mai rău lucru pe care îl puteţi face este să le daţi ce vor. Dacă e vorba despre o jucărie pe care nu doriţi să le-o cumpăraţi, orice ar fi, nu le cumpăraţi jucăria cu pricină. Cedaţi o singură dată şi se va declanşa mereu câte o criză de furie, cu speranţa că vor câştiga din nou. Chiar şi a spune ceva de genul„ o să mă gândesc” sau „ poate” este echivalent cu o cedare. O metodă mult mai sănătoasă este să le cereţi să iasă din încăpere. Dacă nu vor, ieşiţi dumneavoastră. Dacă nu există public, nu există nici satisfacţie, deci puteţi spera că se termină şi cu crizele. Copilul trebuie înveţe că răbdarea dumneavoastră are o limită şi că, dacă are de gând să se poarte aşa, nu mai poate sta laolaltă cu părinţii lui.
 

 

 

Iată cum începe o criză de nervi tipică. Aveţi peşte la masă, dar copilul spune că nu poate să sufere peştele şi vrea în schimb ciuperci. Spuneţi nu şi bum!- criza se declanşează. Aţi avut o zi grea şi ştiţi că dacă cedaţi, vă veţi bucura de linişte la masă. Întindeţi mâna după deschizătorul de conserve şi totul e bine-până data viitoare. Metoda funcţionează pe termen scurt; pe termen lung este dezastruos.
 

Când farfuria cu peşte e trântită pe jos, în loc să cedaţi, scoateţi făptaşul din bucătărie. Insistaţi să meargă în camera lui, afară oriunde istericalele lui nu vor strica masa celorlalţi. Desigur, masa tuturor va fi stricată, căci o criză de nervi serioasă umple întreaga casă. Dar în cele din urmă se va opri şi, în final, se vor opri şi urletele. Pare de necrezut, dar aşa este.

După ce lucrurile s-au liniştit întrebaţi-l: „ai putea, de acum înainte să ne anunţi dinainte când n-ai chef să mănânci peşte?”