Hipertensiunea arterială este cea mai frecventă boala cronică. Este cunoscut faptul ca hipertensiunea este factor de risc pentru stroke (atac vascular cerebral), infarct de miocard, afectarea vaselor sanguine, afectarea rinichilor, pierderea vederii şi alte complicaţii.

 Hipertensiunea arterială poate fi asemuită cu un „ucigaş tăcut“, întrucât, o lungă perioadă de timp, nu prezintă nici un simptom exterior detectabil, nu provoacă dureri cu localizare bine definită, chiar dacă acţionează, în tăcere, vreme de mulţi ani.

Este o boală cardiovasculară, care constă din creşterea permanentă sau accidentală a presiunii exercitate de sângele în mişcare, la trecerea din ventricolul stâng spre sistemul arterial şi venos.

La stabilirea tensiunii arteriale se foloseşte un tensiometru. Cu acesta se măsoară două valori: tensiunea sistolică, luată în momentul contracţiei inimii şi trecerii sângelui din inimă în aortă (valorarea mare); tensiunea diastolică, luată în momentul relaxării muşchilor inimii.

Valorile normale ale tensiunii pot înregistra cifre diferite în funcţie de unii factori, în primul rând, în funcţie de vârstă: la naştere tensiunea normală este de 50 mm Hg (sistolică) şi 30 mm Hg (diastolică); la bebeluşul de o lună este de 80/60 mm Hg; la adolescenţi ajunge la 120/70 mm Hg; la o persoană adultă tensiunea optimă este 130/80 mm Hg; la o vârstă mai înaintată valoarea optimă este de 140/90 mm Hg.

Din copilărie la pubertate şi maturitate, tensiunea trebuie să fie relativ constantă, cu excepţia persoanelor obeze, la care apar valori peste limita normală de 2-6 ori, mai des decât la persoanele cu greutate normală.  Persoanele bolnave de diabet au  valori normale  cu 5 mm Hg mai mari.

Peste valorile de 150/90 mm Hg se consideră că s-a este  hipertensiunea arterială în 3 stadii: stadiul I (tensiune moderată) cu valori de 150-170 mm Hg, când muşchii inimii se contractă pentru pomparea sângelui (presiune sistolică) şi 90-100 mm Hg când muşchii inimii sunt relaxaţi (presiune diastolică); stadiul II (tensiune medie) cu valori de 180-190 mm Hg (sistolică) şi 105-115 mm Hg (diastolică), care se recunoaşte prin semnale de hipertrofie a ventriculului stâng ce se stabilesc clinic, electrocardiografic, radiologic şi prin examinarea fundului de ochi; stadiul III (tensiune critică) la valori care depăşesc 200 mm Hg (sistolică) şi 120 mm Hg (diastolică) se recunoaşte prin apariţia complicaţiilor cardiace, coronariene, cerebrale şi renale.

Factori de risc

Principalii factori care produc hipertensiunea sunt: mărirea debitului de sânge, creşterea rezistenţei vasculare periferice, ca urmare a vasoconstricţiei, a pierderii elasticităţii pereţilor arteriali sau a obturării vaselor şi arterelor în urma depunerii plăcilor de colesterol. Mai sunt şi cauze ereditare, congenitale, renale, endocrine, prin nefuncţionarea glandei suprarenale, stilul de viaţă sedentar, sarcina şi consumul excesiv de pilule anticoncepţionale. În funcţie de starea individuală specifică, un rol important îl are obezitatea şi celulita, fumatul, consumul în exces de alcool, cafea, ceai negru şi sare, stări tensionate şi de stres prelungit şi chiar zgomote intense.

Este des întâlnită instalarea hipertensiunii la persoanele agresive, impulsive şi la stări de stres, nelinişte şi emoţii puternice, când se produce o cantitate mare de adrenalină, ce favorizează creşterea tensiunii.

O tensiune mărită în timpul sarcinii (preeclampsie) face probabilă permanentizarea hipertensiunii chiar şi după naştere, iar fătul va fi predispus la hipertensiune, obezitate, diabet şi la creşterea colesterolului.

Cu înaintarea în vârstă, creşte rezistenţa vaselor sanguine mici (arteriole) la curgerea sângelui şi, prin aceasta, inima trebuie să facă un efort mai mare pentru pomparea sângelui în tot organismul.

Din momentul în care  tensiunea ajunge la valori peste 150/90 mm Hg, este necesar ca orice adult sau vârstnic să-şi verifice tensiunea arterială la intervale scurte de timp, iar tratamentul să fie făcut cu seriozitate, pentru a evita riscurile unor complicaţii cardiovasculare agravante.

Cauzele afecţiunii

Principalele cauze ale  bolii sunt: mărirea debitului de sânge, creşterea rezistenţei vasculare periferice, ca urmare a vasoconstricţiei sau a obturării vaselor în urma depunerii plăcilor de colesterol. Se mai adaugă cauze ereditare, congenitale, renale, endocrine prin nefuncţionarea glandei suprarenale, stilul de viaţă sedentar, sarcina şi consumul excesiv de pilule anticoncepţionale. În funcţie de starea individuală specifică, un rol important îl are obezitatea şi celulita, fumatul, consumul în exces de alcool, cafea, ceai negru şi sare, stări tensionate şi de stres prelungit şi chiar zgomote intense.

Hipertensiunea netratată corespunzător poate fi un important factor de risc, întrucât evoluează, de obicei, spre afecţiuni agravante, atroscleroză coronariană, cardiopatie ischemică, infarct miocardic, insuficienţă miocardică, accidente vasculare cerebrale, arterite, hemoragii retiniene, stenoza carotidelor, insuficienţă renală cronică, pierderea graiului şi pareză. Din statistici rezultă că 50% din bolnavii hipertensivi suferă de cardiopatie ischemică, iar 20% mor de infarct cerebral.