Sindromul hiperkinetic cu deficit de atenţie ADHD acesta este de fapt o tulburare de comportament care se manifestă prin deficit de atenţie şi dificultăţi în desfăşurarea unei sarcini. ADHD debutează în copilărie, dar, în destule cazuri, persistă şi la vârsta adultă. Ne depistarea şi ne tratarea sindromului poate cauza perturbări semnificative în funcţionarea socială, şcolară sau profesională. Studiile de imagistică cerebrală au evidenţiat existenţa unor modificări la nivelul creierului, alterări ale structurii creierului, disfuncţionalităţi ale neurotransmiţătorilor dopamina şi norepinefrina ce sunt implicaţi în controlul atenţiei şi activităţii, diferenţe ale activării unor regiuni cerebrale în lobii frontali, responsabile de mecanismele de inhibiţie, ceea ce duce la dificultăţi în inhibarea reacţiilor emoţionale, cognitive şi comportamentale. Cele mai recente cercetări au scos în evidenţă că ADHD se transmite genetic, de la părinţi la copii, dar că predispoziţia va duce la apariţia ADHD în funcţie de factorii de mediul psihosociali: relaţia părinte-copil, un mediu familial stresant sunt un factori favorizanţi.

Simptomele ADHD sunt: Neatenţia- deseori nu observă detalii şi fac frecvent greşeli cauzate de neatenţie, de multe ori întâmpină dificultăţi când trebuie să-şi menţină atenţia concentrată la teme sau la joc, pentru un timp mai îndelungat, de cele mai multe ori, când alţii îi vorbesc dă impresia că nu ascultă, nu urmează întru totul cerinţele celorlalţi şi nu pot finaliza temele sau celelalte sarcini, are greutăţi în organizarea temelor şi a altor activităţi, evită sau respinge activităţile sau temele care ii solicită efort mintal, este uituc în activităţile zilnice. Hiperactivitatea- îşi mişcă mâinile, picioarele sau nu-şi găseşte locul pe scaun, de multe ori se ridică fără rost de pe scaun, aleargă sau se caţără în situaţii în care acest comportament nu este adecvat, este agitat, are o activitate motorie exagerată, care nu poate fi influenţată de reguli sociale sau de observaţiile părinţilor. Impulsivitatea-răspunde fără să aştepte ca întrebarea să fie complet formulată, are dificultăţi în a-şi aştepta rândul la joc sau în alte activităţi de grup, frecvent îi întrerupe şi îi deranjează pe ceilalţi, deseori vorbeşte foarte mult, fără să-i pese de constrângerile sociale.

Este foarte greu de depistat ADHD la copii preşcolari căci unele simptome ar putea fi şi normale la copii mici dar atunci când vor începe şcoala vor deveni evidente. Între 13-18 ani, tulburarea pare că este relativ stabilă, dar, dacă nu se intervine terapeutic, problemele pot persista, astfel că se vor continua şi la vârstă adultă producând dificultăţi de concentrare, de planificare şi finalizare a unei activităţi. Majoritatea adulţilor cu ADHD au probleme atât în familie, cât şi la locul de muncă; prezintă frecvent o stimă de sine scăzută şi frustrare. Unii adulţi ajung să constate că suferă ei înşişi de ADHD doar după ce acest diagnostic a fost depistat la copilul lor. Primii care observă boala sunt părinţii (bunicii sau alte persoane care îngrijesc copilul). Cum se poate depista ADHD în copilărie? Copilul este hiperactiv faţă de ceilalţi copii, adoarme mai greu, uneori are un comportament ciudat faţă de ceilalţi copii, iar dacă este la grădiniţă, educatoarele pot releva o incapacitate de adaptare a micuţului, faptul că e neascultător şi că nu îşi finalizează, cel puţin în acelaşi timp, activităţile de grădiniţă faţă de alţi copii. Chiar şi aşa, acest comportament nu neapărat se corelează cu ADHD, poate chiar aşa este comportamentul micuţului, însă măcar ridica suspiciuni iar copilul va fi dus la medic. În ADHD, copilul mai poate manifesta şi tulburări emoţionale, depresie, anxietate, impresia ca ceilalţi copii îl resping. Cazurile mai complexe sunt cele în care (frecvent se întâmplă) ADHD se asociază cu alte tulburări de comportament.

Diagnosticul de certitudine va fi pus de medicul specialist în urma unor teste care se dau atât micuţului cât şi părinţilor. Acestea constau pentru copil în analize de laborator, teste psihologice, întrebări, teste imagistice (EEG – electroencefalograma), examenul fizic, al unor hormoni, iar părinţilor li se vor da formulare de completat cu întrebări standardizate privind momentul apariţiei tulburărilor de comportament, durata, evoluţia acestora etc.

În ultima vreme tot mai mulţi copii au fost depistaţi precoce cu ADHD nu datorită supradiagnosticării, ci mai ales datorita standardizării metodelor de diagnosticare, ce fac posibila depistarea bolii la vârste când aceasta este mai puţin evidentă.

Cei care pot pune diagnosticul ADHD şi prescriu tratamentul adecvat sunt medicul de familie, medicul neurolog sau psihiatrul, iar cei care acordă servicii de psihoterapie şi consiliere psihologică sunt psihologul, psihoterapeutul comportamental, asistentul social, specialistul în consiliere psihologică, terapeutul de familie.